CNER BLOG

Niciodată omenirea nu a putut decide care este scopul său concret. Unii consideră că am fost puşi pe Pământ ca să descoperim cât mai multe despre el, scoţându-i secretele cu forţa, la fel ca nişte adolescenţi care pot afla lucruri noi doar greşind, consumând materie, consumând şi risipind. Alţii cred că scopul omenirii este să găsească fericirea, orice ar însemna acest cuvânt. Cert este că organismul nostru a fost proiectat astfel încât să poată să supravieţuiască, dar mai ales să relaţioneze. Practic, toată evoluţia omenirii a pornit de la o nevoie intrinsecă a individului de a forma comunităţi. De la homo neanderthalensis care confecţiona unelte şi le arăta celorlalţi, făcându-se astfel primele schimburi de idei, până la homo sapiens sapiens care, în apogeul societăţii, apasă butonul de forward atunci când găseşte un videoclip mai scurt de 1 minut care îi captează atenţia pentru câteva secunde, omul a format legături cu semenii săi.

În ziua de astăzi, deşi pare că orice persoană de vârsta noastră are un grup de prieteni, sau este însoţită de cineva, este greu de precizat dacă suntem mai apropiaţi, sau din contră, cu atât mai singuri pe măsură ce tehnologia evoluează.  Suntem la un click distanţă de orice persoană la care ne putem gândi, şi totuşi atât de departe de societate atunci când avem cea mai mare nevoie de ea. Pe toate platformele de socializare suntem asaltaţi de videoclipuri, imagini cu grupuri fericite, cupluri fericite, familii fericite, shot-uri de cortizol şi o găleată de întrebări din seria „Eu de ce nu pot?, Care e diferenţa între mine şi aceşti oameni despre care nu am, în realitate, nicio idee?” vărsate direct între neuroni ca o otravă, un drog fabricat de minte şi consumat tot de ea.

Poate că nu întotdeauna putem găsi soluţia la o anumită problemă înconjurându-ne cu prieteni sau apropiaţi, şi poate că nu întotdeauna avem suficient curaj încât să admitem acest lucru. Când suntem puşi faţă în faţă cu faptul că singurătatea este ceva care ne defineşte, că în ciuda socializării zilnice de care ne bucurăm, prezentăm o incapacitate de a ne cultiva apartenenţa la un anumit grup sau de a forma relaţii de lungă durată, alegem una din două opţiuni. Fie îmbrăţişăm izolarea ca pe un semn distinctiv de superioritate, fie considerăm că nepotrivirea cu membrii comunităţii este un semn că personalitatea, trăsăturile noastre de caracter au ceva defectuos, ceva ce trebuie să înlăturăm, şi încercăm din răsputeri să ne potrivim acolo unde nu ne este locul, ca o piesă de puzzle care rămâne pe masă după ce a fost reconstituită întreaga imagine.

În majoritatea filmelor, serialelor, cărţilor care au avut un  impact puternic asupra societăţii regăsim aceeaşi imagine, imprimată pe retină, de care nu ne mai săturăm: omul în comunitate. Grupuri de adolescenţi, cupluri care se pierd şi se regăsesc, familii cu intrigi complicate, protagonişti izolaţi care descoperă căldura umană ne fac să ne dorim involuntar acelaşi lucru: interacţiune, cât mai multă şi cât mai variată. Trăim pentru dopamină, o substanţă chimică pe care la fel de bine o obţinem din îmbrăţişarea unui prieten, ca şi dintr-o plimbare pe cont propriu la începutul primăverii. Venim singuri şi plecăm singuri, şi cu toate acestea ne este atât de frică de a fi pe cont propriu, ne e atât de frică de ce am putea descoperi dacă gândim şi simţim prea mult timp, încât am ajuns să credem că este un defect.

Adesea, solitudinea este un dar, un prilej de a afla ce îţi umple inima de bucurie şi ce activităţi îţi întăresc organismul, mai degrabă decât o etichetă pe care scrie cu majuscule „defect”. Nu este uşor să devii confortabil cu această idee, nu este uşor să găseşti activităţi pe care să le faci singur, nu este uşor să te bucuri de acele activităţi atunci când vina şi ruşinea îţi fac tâmplele să pulseze constant. Ce este şi mai greu însă, este să realizezi că nici măcar nu eşti complet singur, nici măcar în această caracteristică nu te regăseşti pe de-a-ntregul, deoarece viaţa este un contrast, un grafic al funcţiei sinus pe care-l parcurgi legat la ochi. Există momente de singurătate, pe care trebuie să le primeşti în casa ta fără rezerve, să le oferi ceai şi să le asculţi povestea, şi există momente în care eşti înconjurat de oameni, pe care trebuie să le preţuieşti, să te foloseşti de ele, din nou, pentru a învăţa, însă fără să-ţi legi valoarea de ele, fără să le foloseşti ca stâlpi de rezistenţă în construcţia propriei persoane.

Acelaşi răsărit poate fi văzut de către aceeaşi persoană într-o infinitate de moduri diferite, indiferent de compania pe care o are, indiferent dacă ea există sau nu, indiferent de punctul în care te afli în propria existenţă. Există nenumărate lucruri pe care un om le poate trăi, depinde de el câte dintre acele lucruri decide să le rateze pentru că nu are o anumită companie. Nu trebuie să desconsiderăm experienţe, doar pentru că le-am trăit pe cont propriu. A găsi fericirea în singurătate este a fi liber.

Sara Ştefania Cojocaru, 10A