CNER BLOG

Nora Iuga, născută la 4 ianuarie 1931, este probabil unul dintre cei mai mari poeţi, prozatori şi traducători români contemporani, o femeie de o longevitate uimitoare, o personalitate puternică, demnă de urmat, un om cu o inimă care găzduieşte miliarde de versuri remarcabile şi multă iubire de viaţă şi de lume. A avut o carieră strălucitoare, ea continuând să scrie şi acum, ultimul ei volum de poezii – Fetiţa care strigă în pahar, fiind publicat în 2023.

N-o să iau gloria cu mine pe lumea cealaltă. Pe lumea cealaltă voi lua poezia cu mine. –afirmă Nora în trailer-ul recentului film documentar intitulat De ce mă cheamă Nora când cerul meu e senin. Aceste cuvinte au o rezonanţă foarte puternică şi consider că mărturisirea poetei redă esenţa unei vieţi fericite. În majoritatea interviurilor şi conversaţiilor cu Nora Iuga, ea afirmă că a trăit o viaţă frumoasă, chiar dacă a suferit pierderea soţului ei, iar condiţiile regimului comunist au fost dure şi pentru ea. Întotdeauna a ştiut, însă, cum să privească înainte, să pună un picior în faţa celuilalt şi să nu lase viaţa să treacă pe lângă ea asemenea unui tren după care alergi încontinuu însă în care nu ai curaj să te urci.

Într-un interviu cu Ionuţ Vulpescu, poeta mărturiseşte: Vă rog să mă credeți că am fost foarte fericită. Din cauza asta eu nici nu am scris nimic împotriva regimului comunist, pentru că eu trăiam ca un om liber, tânăr, foarte fericit și îndrăgostit. Este considerat că poeţii, scriitorii în general, sunt oameni trişti. Nora Iuga este o contradicţie vie a acestui stereotip, ea este un spirit tânăr, veşnic îndrăgostit şi în căutare de experienţe noi, căreia timpul i-a oferit cel mai frumos cadou: pofta de viaţă, cadou care doar s-a amplificat pe măsura înaintării în vârstă. Scrisul a fost o necesitate, atâta frumuseţe nu putea sta închisă într-un suflet, ci trebuia să se reverse într-un fel sau altul, pentru ca şi alte inimi să poată gusta din ea.

Dacă vorbim despre biografia Norei Iuga, putem descoperi chiar mai multe lucruri interesante, cum ar fi faptul că visul ei a fost scena, nu literatura, fiind inspirată de tatăl ei, violonist de succes, dar şi de mama sa, balerină de profesie. Mai mult, prima poezie pe care a scris-o a fost în clasa a II-a, în timpul unui concert al tatălui său, când inspiraţia, o atingere intensă şi acută, a prins viaţă în mâinile fetiţei.

Mi-a plăcut spectacolul înainte de orice, mi-a plăcut rampa, mi-au plăcut luminile, mi-a plăcut publicul, aplauzele, mi-a plăcut secretul acela teribil al cortinei, totdeauna m-a interesat ce e după cortină, adică momentul cel mai fascinant pentru un copil, cel puţin pentru unul ca mine, că mă duceau părinţii la teatru şi la operă mai ales fiindcă mama dansa, dar momentul teribil era înainte de începerea spectacolului când vedeam cortina aceea bordo de pluş şi când începeau luminile să se estompeze până la întuneric şi apărea dirijorul la pupitru acolo jos, în fosa orchestrei, şi se făcea după aceea după aplauze o linişte mormântală şi atunci simţeai nişte furnicături teribile pentru că ştiai că se deschide altă lume.

Nora Iuga

Mai târziu, în 1953, a obţinut licenţa cu specializare germanistică la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii din Bucureşti. A fost profesoară de limba germană timp de 2 ani, având apoi o carieră în jurnalism şi intrând în Uniunea Scriitorilor din România în anul 1971. La moartea soţului său, George Almosnino (supranumit „Nino”) poeta mărturiseşte că a suferit o durere cruntă, de care a încercat să se ferească, imediat după aceea. Chiar la o săptămână după pierdere, văzând cât de greu de suportat este singurătatea, Nora a început să dezlege cuvinte încrucişate, făcând acest efort intelectual timp de luni de zile. Aşa a scăpat ea de suferinţa atroce pricinuită de dispariţia lui Nino.

În această epocă a oboselii cronice, în care ne e greu să găsim fie şi un moment care să ne încarce cu energie şi să ne ofere plăcerea de a trăi, Nora Iuga este un exemplu demn de urmat. Deşi poezia ei este puternică, versurile fiind dovezi vii ale emoţiilor trăite, urme ale rănilor pe care drumul ales i le-a pricinuit, Nora a ştiut cum să privească tabloul pe care îl pictează viaţa, sau mai degrabă cum să ia pensula în propriile mâini şi să îşi creeze propria artă.

Intenţia nu e a omului, nu e a naturii, intenţia e a drumului. Or dacă eu simt un
impuls teribil de a face ceva, fără să stau prea mult să judec raţional, dacă eu simt
cu sufletul şi cu trupul ceva şi fac ceea ce simt, consecinţele sunt benefice….

Nora Iuga

Sara Ştefania Cojocaru, 10A

Bibliografie: