CNER BLOG

Viața a început să arate asemeni unui carnaval grotesc. Urmărim, fiecare în modul său, o lume fantastică, utopică, un univers unde fericirea nu e o noțiune abstractă și de neatins, ci un drept al nostru. Dorința nobilă de a te simți împlinit, de a gusta din esența acestei vieți, ea te face om. Lumea naturală se guvernează după principii raționale și stabile, dar lumea omului e definită, de la început și până la final, de durere, ignoranță, mediocritate, de nedreptate, forțe ce nu se conduc după logică și armonie, ci după haos. Astfel, existența unui univers compensatoriu devine o necesitate de bază, un fundament ce nu permite ideilor și speranțelor să piară. Acest univers, în imperfecțiunea sa umană, e mai sublim și mai adevărat decât lumea noastră, ”dar divin”. ”Care sunt rădăcinile suferinței omului? De ce stă omul în balanța injustă a fericirii? De ce el se află în luptă cu lumea, cu soarta, cu Dumnezeu?” Clasicii își macină sufletul și răspund acestor întrebări cu o profunzime pe care puțini o reunesc, iar mai puțini o înțeleg.

”Literatură” e un cuvânt pompos. Nu vreau să plictisesc încercând să dau o definiție savantă. Scrisul e modalitatea prin care stările fundamentale ale spiritului, individuale sau colective, sunt transmise. Prin literatură, cititorul se suprapune pe cugetul și sufletului scriitorului, poate să-i observe în adâncime problemele, soluțiile, nemulțumirile sau revelațiile. Sigur, aceasta are și alte scopuri, dar fiecare operă ar trebui, în teorie, să ofere imaginea unei experiențe pe care cititorul să fie liber să o judece după propria rațiune. Din această perspectivă, literatura clasică e un studiu mascat al omului. Bineînțeles, această idee nu s-a pierdut complet în secolul XXI. Pentru mine Eric-Emmanuel Schmitt și Victor Hugo sunt, în aceeași măsură, geniali. Toți aceștia reușesc să recite sufletul tău, mai mult sau mai puțin. Totuși, clasicii au ceva special. Introspecția lor e atât de adâncă, plină de o durere reală, manifestă o profunzime de o umanitate rară. Scrisul lor e o oglindă care reușește să te portretizeze în cele mai înălțătoare momente, pe culmile gloriei, dar te arată, la fel de clar, în propria mizerie, supus umilinței și disperării. Indiferent de curent, marii autori au tratat teme fundamentale. Ei caută să schițeze, deopotrivă, frumosul, urâtul, disperarea, suferința, inegalitatea, nebunia, revolta, idealul, prin scris creează o imagine de ansamblu, generală, a omului. Ochiul atotvăzător al autorului cuprinde trăsăturile noastre comune, vede fiecare undă a simțirii noastre și o identifică cu a sa. Atunci când lumea e frumoasă și abundentă, omul caută să-și scufunde ochii în lumina fericită a vieții, încearcă, asemeni unei fiare ce tocmai a aflat hrană, să se înfrupte, fără măsură, din clipa dată. Însă, momentul când viața devine o tăietură sângerândă, când lumea se va afla la ananghie, omul se preface orb, se transformă, această oribilă creatură, în personificarea ignoranței. Un clasic e nebunul ce iese din această majoritate vulgară și înfruntă cu tărie problemele ce reapar.

Literatura clasică nu e ușor de citit. Dimpotrivă, de multe ori, stilul său dur și real poate deștepta repulsie și furie în noi. Am afirmat deja dorința puternică a scriitorilor de a creiona, în cele mai aspre nuanțe, natura haotică a lumii. Cu alte cuvinte, oamenii aceștia prezintă realitatea în forma ei cea mai oribilă, netulburată de optimismul superficial sau de bigotismul orbesc al mulțimii. Ființa umană tinde, prin mecanismul său, spre frumusețe, armonie, sublim. La început, ea e angelică care, mai apoi, coruptă de lumea mizerabilă și plină de neajunsuri, decade din lipsă de afecțiune și dreptate. Clasicii nu se complac în aparențele universului nostru. Ei văd esența sa putredă, o compară cu idealul care ar trebui să fie și caută să o îmbunătățească prin cunoaștere, prin înțelegerea deplină a lumii noastre. Astfel, pentru Hugo, Byron și Stendhal, opera literară devine o oglindă care îți arată, în detaliu, lumea cu care ei, eu și tu ne confruntăm și vom continua să o facem. Oglinda aceasta, purtată pe marginea drumului vieții, ”îți arată, deopotrivă, seninul cer, dar și noroiul de pe jos” (Stendhal-Roșu și Negru). Scrisul modern conturează, de cele mai multe ori, o lume pozitivă, creată pentru confort, dar care omite elementele importante pe care cotidianul le aruncă în viața fiecăruia. Bineînțeles, sperăm în triumful afectului, a sufletelor candide ce dau formă și culoare acestei lumi ofilite, dar ne frângem de greutatea problemelor care atârnă, precum un spânzurat, asupra noastră. Goethe sau Hugo, spre exemplu, nu au vrut să ofere un spectru îngrămădit și sumbru în operele lor, ei caută să scoată la lumină, în aceeași măsură, abundența și mizeria, frumusețile și neajunsurile noastre, deoarece fără a înțelege pe deplin părțile întunecate ale acestei lumi nu putem să le corectăm. În mecanica celestă a societății noastre, problemele sunt, deseori, ignorate, în timp ce noi, asemeni unor particule ce aleargă haotice, riscăm să ne ciocnim în cele mai dezastruoase moduri. Prin cunoaștere, omul vede obiectiv și în profunzime, asemeni unui dumnezeu, tendința spre care-l poartă furtuna vieții. Clasicii pun, astfel, o piatră la temelia acestei gândiri iluminate. Ei ne cer să cutezăm să ne folosim de mintea și spiritul nostru.

Uneori, filosofia și rațiunea nu sunt singurele aspecte care contează. Forma are partea sa. Clasicii, prin excelență, țin de un trecut mai îndepărtat. Unele idei pot fi depășite, altele sunt experimente nebunești, dar literatura lor dăinuie prin dinamism, prin acțiune, prin intrigă. Claritatea fiecărui aspect descris face ca opera să nu fie un banal manuscris, ci un carusel vertiginos de imagini ce ne inundă mintea și ne obligă să intrăm în alte lumi. Coroana, le aparține aici, ca întotdeauna, romanticilor. Mary Shelly, Lordul Byron și Stendhal (+Alexandre Dumas) dau o formă plină de pasiune, de o înflăcărare greu de reprodus și care reiese din inimi pline de simțăminte înalte. Fiecare roman se transformă, astfel, într-o ”presă” de emoții, unde sufletul nostru vibrează după plăcerea autorului. Prin atâtea concerte de idei și simfonii umane e greu să nu afli ceva care să vorbească și despre tine.

Există multe idei minunate în opera clasicilor. Unul singur le guvernează pe toate, ținându-le în armonie, omul. Vai, nu urmașul lui Adam, acel ”animal” ciudat, ținut departe de cunoaștere, rătăcit prin Eden, păpușa lui Dumnezeu. Omul e Prometeu, e erou, e salvator, distrugător, existența lui dă savoare și grandoare lumii. Sufletul său sensibil e instabil, asemeni monstrului lui Victor Frankenstein. Da, omul caută modele. Se crede puternic, își înfoaie pieptul și-și ascute vorbele, dar, în mecanismul spiritului său, e antiteza idealului său. Noi căutăm susținere. Adorăm poveștile frumoase, ne lăsăm purtați de euforia reveriei, dar ne sfărmăm de duritatea lumii materiale. Clasicii adoră să romantizeze această ”frângere” și au dreptate. Prin suferința intolerabilă și injustă a lui Jean Valjean, Hugo schițează durerea lăuntrică a fiecărui om, vecină nebuniei și morții, mereu inevitabilă și nealinată. Dar în ”Mizerabilii” toți sunt mizerabili, nedreptatea creează un castel de domino ce se răstoarnă, fiecare carte fiind un suflet în agonie. Dostoievski ne arată că Raskolnikov halucinând și delirând e mai lucid și mai plin de compasiune într-o societate unde crima e pedepsită, dar aducerea omului la starea sa animalică, infernală, se cântărește greu în bani, sub ochiul atotcuprinzător al legii. Ce sentiment ciudat trebuie să fie respectul și admirația pentru un ucigaș! Câtă demnitate și iubire față de tot se află într-un spirit putrezit și frânt de soartă. Sufletele respingătoare ascund în adâncimea lor umanitate. Oare nu este Julien Sorel imaginea omului superior, de geniu, dar care, vitregit de societate și destin, este obligat, în teorie, să-și curme aspirațiile înalte? O minte strălucită și o onoare de fier fac dintr-un tânăr firav și batjocorit un om mare și avut. Cunoscut ca un parvenit în cercurile mediocrilor și ipocriților, un titan de talia lui Sorel nu poate fi apreciat pentru refuzul său de a se conforma ”planului lui Dumnezeu”, destinul. Pentru tânărul Julien, fericirea e astrul vieții sale, iar geniul său sclipește printre mințile întunecate ale oamenilor de rând. Julien Sorel este seducător prin țelul său nobil, prin dorința de a-și imprima numele pe soclul istoriei, iubește ca un nebun și decade. Amorul devine inima mecanică ce, scoțându-l din răutatea și ignoranța lumii, îi permite să guste puțin din fericirea pe care o visează. Deși preot, ce alt sprijin mai drept și mai frumos poate avea un asemenea om decât o femeie a cărei inimă bate ritmul propriului suflet?

Multe nu mai sunt de zis. Visezi la ceva nemărginit, plin de frumos. Ne vom bucura poate, noi, ca oameni, de o lume nouă, de basm, unde durerea multă și nejustificată e doar o fantezie. Unde cerul e etern senin, iar viața devine asemeni unui vis dintr-o noapte caldă de vară. Unde frumosul chiar salvează lumea. Lumea noastră nu e, cu siguranță, cea mai bună posibilă, dar este, fără îndoială, cea mai nebună. Un clasic e adevărul pe care nu-l poți prinde de pe stradă. Este respingător, plin de tăieturi și urme de cerneală scursă. Nu e avut, nici conformist, iar frazele sale nu ne sunt adaptate. E înfiorător, disprețuitor, plin de revoltă, dar este tragic de uman. Înconjurat de sublim, el devine o fiară de care fiecare dintre noi se ferește, înfiorați de ideea că ne-am putea afla în cuvintele sale.

Mihnea Tomoiagă, 11B