„O poveste de viață prinsă în instantaneul unei clipe.”1 Dar o poveste fatal individuală, ce ascundea în subînțelesurile sale: moartea și sacrificiul unei mame, atentatul de mutilare a organului esențial vorbirii și, inclusiv, chestiunea uitării raportată la memoria lor. „Însă atunci când existența cuiva se suprapune până la disoluție cu istoria mare, ea se transformă într-o mărturie esențială pentru întreaga comunitate”1, devenind, în acest chip, o declarație a memoriei colective.
„Monica Lovinescu a fost neîndoielnic cea mai zeloasă slujitoare din templul memoriei noastre recente.”1 , viața ei fiind un destin exemplar. E de-ajuns să urmezi liniile unui gând, ale unei teme, pentru a putea remarca ce ajunge să trăiască Monica Lovinescu pe scena mare a lumii și a înțelege ce înseamnă să înfrunți istoria și să dai vieții tale un sens, toate acestea păstrând intensitatea calmă și tăcută a reflecției sau chiar urmele unui itinerant spiritual.
Copilăria:
„Criticul literar Eugen Lovinescu și profesoara de limba franceză Ecaterina Bălăcioiu s-au cunoscut în sala de lectură a Bibliotecii Academiei. În decorul somptuos al bibliotecii, acest „timid orgolios“ o va întâlni pe tânăra Ecaterina, fiică de boieri olteni, școlită la Paris. Titi, cum o alintau toţi apropiaţii, vorbea perfect franţuzește, știa latină și germană și cânta la pian.”1 În 8 noiembrie 1916, cei doi aveau să se căsătorească la conacul familiei Bălăcioiu din Crușeţ, de lângă Craiova.
La data de 19 noiembrie 1923, criticul nota în agendă, încadrând într-un chenar, așa cum făcea cu cele mai importante evenimente literare consemnate aici, în puține cuvinte, venirea pe lume a fiicei sale:
Azi la ora 9 1/2 dimineaţa, după mari dureri, s-a născut Monica.
Era într-o duminică, zi de cenaclu, iar E. Lovinescu ţine ca de obicei ședinţa cu scriitorii, care, aflând vestea, doreau să-l felicite. Cert e că fetiţa a fost dintru început acceptată ca membru al comunităţii.
Geografia închisorilor ei. Minunea care a fost mama mea
”La 23 mai 1958, refuzând să-și convingă fiica să devină colaboratoarea Securității, de la Paris, unde se refugiase în 1947, Ecaterina Bălăcioiu, mama Monicăi Lovinescu, este arestată și condamnată la 18 ani de temniță grea. Avea 71 de ani. În urma regimului de exterminare, moare pe 7 iunie 1960, după ce mai întâi este aruncată, încă vie, la morga închisorii.”2 Avea să fie o traumă ce o va urma, în subconștientul său, toată viața.
Vocea care ni s-a dat
«Monicii», respectiv «Ieruncii», așa cum le plăcea lor să se alinte, au mărturisit, la o vreme după ce ajunseseră la Paris, în jurnalele lor, că ceea ce s-a întâmplat cu ei, după ce au plecat în 1946, respectiv 1947, din România, care urma să fie cuprinsă de comunism, a fost plecarea unor oameni, care la început credeau că se izolează într-o lume unde libertatea era garantată și că, pur și simplu, fugeau din fața unei calamități a istoriei. Când au ajuns acolo, spuneau cei doi, ei erau ființe livrești. Pentru ei lumea adevărată era cea a literelor, a culturii și nicidecum lumea reală, însă, în clipa în care au văzut ce se întâmplă cu cei lăsați în urma lor, au hotărât să se desprindă de lumea de hârtie a culturii livrești și să își închine restul existenței combaterii ororii care venise peste restul Europei. Datoria lor primă era, astfel, o lecție de morală. «Est-etice», cum și-a intitulat, la un moment dat, Monica Lovinescu una dintre cărți, înseamnă tot ceea ce privește reconstrucția unor valori spirituale în estul Europei, care le pierduse. Deci viața lor, cum spunea Horia Roman Patapievici, a fost o pledoarie pentru o societate de caractere. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca simțeau că ceea ce s-a degradat, în țările acestea, devenite comuniste peste noapte, în special România, era raportul dintre oameni, ținuta, demnitatea, respectul, mai exact toate valorile tradiționale care au construit societățile umane cu adevărat.
„Vorbind câteva decenii la Europa Liberă, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au pătruns în constelaţia noastră umană mai întâi ca «voci». Ei deveniseră o funcţie, erau răzbunarea părţii noastre care nu mai ajungea să se rostească. Ce «cuplu» formidabil au alcătuit ei cu noi! Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei; ei ne înapoiau darul cuvintelor. Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor! Să am curajul să-ntreb ce-am fi fost fără ei? N-a venit oare momentul, măcar acum, la centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, să ne aducem aminte cât de mult le datorăm celor doi și cât de puțin le-am onorat memoria?“ (Gabriel Liiceanu)
„În cea mai mare parte a vieţii a fost, așadar, o voce. O voce „pe unde scurte“. Vreme de 40 de ani, din 1962 până în 1992, am trăit din cuvintele ei. Din ale ei și ale soţului ei, Virgil Ierunca. Visul oricărui om de cultură din România comunistă era ca Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca să-l pomenească cu un cuvânt de laudă în cronicile lor radiofonice difuzate în cadrul emisiunilor Teze și antiteze la Paris, Actualitatea culturală românească sau Povestea vorbei. Așa cum coșmarul oricărui om de cultură era ca Virgil Ierunca să-l introducă în „Antologia rușinii“. Însă publicul lor era mult mai vast decât cel interesat de cultură, publicul lor devenise o ţară întreagă care avea nevoie, în lumea minciunii compacte, să audă undeva cuvântul adevărului.”1
Monica Lovinescu în Dialog cu Eugen Ionescu (Fragment)
„Pe 18 noiembrie 1977, în ajunul zilei ei de naștere, Monica Lovinescu este bătută sălbatic de doi teroriști palestinieni împrumutați de Ceaușescu de la Arafat. „Să i se închidă gura! S-o facem zob! Să-i spargem dinţii, falca, să-i rupem braţele! Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie!“, așa avea să consemneze generalul Pacepa ordinul lui Ceaușescu.”2 Monica Lovinescu ajunge, în comă, la spital. Acest eveniment aproape fatal subliniază faptul că ea nu a obosit, vreme de 30 de ani, să rostească adevărul, iar pentru această dârzania a ei a fost la un pas să plătească cu viața, pentru că adevărul era cel mai mare dușman al comuniștilor.
„Alături de opera ei radiofonică, în exil, cărțile sale reprezintă un adevărat templu al libertății civice, un elogiu substanțial rezervat culturii majore și o necontentită critică la adresa aberațiilor totalitar-comuniste.” (Teodor Baconschi)
Anul centenar Monica Lovinescu
Anul centenar (2023) Monica Lovinescu a fost încheiat, en beauté, prin inaugurarea monumentului inițiat de Fundația Humanitas și realizat de sculptorul Virgil Scripcariu. Oricine va privi de aproape acest monument va descoperi trei elemente distincte:
„Cele două statui de bronz – care, „eludând descripția corp-costum” (Aurelia Mocanu), pun accentul pe noblețea spirituală a celor doi, pe cuplul-Unu, marcat ca atare de mâna Monicăi Lovinescu sprijinită cu tandrețe și deplină încredere pe antebrațul lui Virgil Ierunca.
Mantia – simultan trăsură de unire (simbol al cuplului indestructibil) și platoșă, loc al rănilor și cicatricilor, crestat de loviturile primite, cea mai teribilă dintre ele rămânând omorârea mamei de către Securitate în penitenciarul de la Văcărești.”3
Arborele Răului sau pomul Harpiilor – „Așa a apărut ideea pomului cu harpii, o coborâre simbolică în istoria recentă. Personajele cu trup de pasăre și cap de bătrân, învechit în rele, sunt trimiteri documentate biografic la lungul război mocnit și adesea de o cruzime barbară, pe care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca l-au dus cu Securitatea”. (Virgil Scripcariu)
Conștiința noastră mai bună
Temerea Monicăi Lovinescu, după 1990, a fost ca pe scena istoriei să nu apară o lume care „să uite înainte de a-și fi adus aminte“. Așadar, pe măsură ce le trăim moștenirea, figurile celor două voci ale exilului românesc se așază în ceea ce un istoric francez, Pierre Nora, a numit „loc al memoriei”, mai exact acele spații metafizice, și nu numai, ce exprimă și cartografiază apartenența la națiune și colectivitate. Însă, pentru a menține vie flacăra acestui sălaș, trebuie ca societatea de astăzi să conserve, ceea ce poate îi lipsește cel mai mult, și anume: dreapta memorie – cea care îi ține minte pe cei care trebuie ținuți minte. „Trăim într-o societate tot mai lipsită de orizont, de vreme ce tot ce merita păstrat și omagiat ca valoare a rămas în urma noastră și a căzut în uitare. Nu mai avem repere, nu mai distingem între bine și rău.”1 Ieșirea din uitare începe cu omagirea celor care, cum preciza Gabriel Liiceanu, „vorbind în locul nostru, timp de patru decenii, deveniseră o funcție compensatorie pentru un popor întreg”. Iată de ce existența celor doi pivoți ai posteriorității, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, semnalează faptul că poporul nostru, până la urmă, cel de azi și de mâine, ar trebui să știe, să își recunoască marii oameni de cultură, vocea acelor sisteme valorice formative, printre care se numără și «Monicii». Până la urmă:
„Viitorul depinde de trecutul pe care i-l oferim”
Monica Lovinescu (1923-2008)
Andrei Pruneanu, 11B
CNER BLOG 
Răspunde-i lui blog racovita Anulează răspunsul