Viața mea cu Schmitt

Published by

on

     Până nu demult, m-am gândit că oamenii, în marea lor majoritate, sunt diferiți, chiar noi existăm prin faptul că ne putem vedea ca ființe total originale. De aici, lucrurile încep să se complice. Anumite patologii, precum moartea, nu fac diferențe între un om briliant, o fată cu ochi amețitori sau un mizerabil obișnuit. Spre mirarea noastră, mai sunt multe ciudățenii ce apar pe calea vieții, iar acestea ne tratează uniform. Fericirea îmbată la fel peste tot, iar durerea fulgeră cu aceeași viteză și duritate. Ne manifestăm diferit, dar resimțim la fel, iar acest ”la fel” ne unește prin universalitatea sa. Contrar așteptărilor, în loc să încercăm să înțelegem această legătură generală și să-i acceptăm necesitatea, fiecare om caută să se înstrăineze de acest fundament, iar apoi se plânge de solitudine și se vede singur pe lume. Aici, E.E Schmitt cade asemănător unei ghiulele peste un edificiu. Rupe, sfarmă, iar nimeni nu poate înțelege de ce. Doctor în filosofie, proza lui Schmitt nu este o  formă de divertisment, ci un dialog filosofic. Ce este omul modern? Ce subspecie de om este el și în ce condiții ”supraviețuiește” acesta? De ce am eu nevoie? De ce ai tu nevoie? De ce avem noi doi nevoie? Care e scopul atâtor întrebări și al niciunui răspuns? Trăim într-o bulă imaginară, că vrem sau nu să credem. O bulă care nu știu sigur dacă e a mea sau a lumii, dar decide pentru mine, despotic. O lume de frustrați unde fiecare crede că i se cuvine luna, unde fiecare are dreptul la fericire și de a fi scutit de suferință, unde valoarea unui om se măsoară după salariu sau cat de bine i se mulează cămașa pe umeri. Și mai este Schmitt.

     Începuturile sunt tulburi pentru operele scrise de domnul Schmitt. În mod opus, acesta este cunoscut ca un scriitor ce radiază serenitate și împăcare prin romanele sale. Confuzia poate veni de altundeva. Dorința de a testa omul nu încetează cu acțiunea. Bineînțeles, fiecare operă are o structură diferită, dar rupturile ce se produc în adâncimea sufletelor noastre au nevoie de o coliziune puternică. O mutilare, un regret, un geniu negat, o dragoste disprețuită, o dragoste împărtășită, fiecare subiect își alege un element în jurul căruia gravitează. De observat cum, în majoritate, intrigile se învârt în jurul unor probleme materiale (cu excepția ”geniului negat”-caz particular). Dar toate soluțiile converg spre ceva mai spiritual, sacru. Spre exemplu, un tânăr brunet și cârlionțat, a cărui privire ”zdrobea inimile fetelor și  îi tulbura pe bărbați”, ajunge ”graffiti-ul unui bărbat, o schiță, o ciornă, un avorton” datorită unui accident. Cauza acestui hazard este un alt băiat, la alt capăt de lume, înnebunit, la douăzeci de ani, de o idee pe care trebuie să o trăiești pentru a o pătrunde: ”În timp ce îl asculta pe Axel cântând la vioară, Chris și-a dat seama cât de inferior îi este.” De fapt, ceea ce îmi doresc să subliniez prin aceste citate este modul prin care o suferință naște alta. Un om nu e o insulă, simte un ecou din viața fiecăruia. Nu poți fi străin de lumea ce te înconjoară, ai simțuri înrădăcinate în tine ce nu pot merge contrar ceasului lor biologic. Axel se compară și îl invidiază pe Chris, deoarece e om, radiază umanitate prin supliciul său. La rândul său, Axel îl va urî pe Chris pentru handicapul său, a cărui cauză indirectă este. Când observăm un fenomen, relația sa cu mediul este fundamentală. Atunci când Schmitt ”studiază” un personaj, problemele sale trebuie deschise spre întreaga lume. Astfel, adeseori, narațiunea sa conduce spre consecințe generale, alte personaje resimt impactul inițial al caracterului, creându-se un haos metafizic. Apare o nouă schiță, o radiografie a lumii noastre. Una nu prea bună. Acțiunea devine dureroasă, iar stilul de un calm autentic al lui Schmitt face totul și mai neliniștitor. Dar abia acum apare genialitatea.

     Cu siguranță, lectura cărților acestui scriitor contemporan prezintă doar avantaje. Deși stilul pare ușor, curgător, el este plin de însemnătate, iar introspecțiile sale sunt concepute pentru a lăsa o urmă în gândirea cititorului. Operele lui vin și cu un disconfort aparte, proza lui e provocatoare, Schmitt nu scrie pentru divertisment, ci caută să forțeze apariția unor idei în mintea ta. Câteva nuvele sunt perfecte pentru început. ”Criminala”, ”O iubire la Elysee” sau ”Concert în memoria unui înger” sunt ușor de citit, dar frustrant de scurte și greu de înțeles. Bineînțeles, ”Pe când eram o operă de artă”, ”Viața mea cu Mozart” sau ”Paradisuri Pierdute” nu sunt interzise, dimpotrivă, așteaptă să lumineze noi persoane. Totuși, fiecare e liber să decidă pentru sine.

Mihnea Tomoiagă, 11B

Lasă un comentariu

Un răspuns la „Viața mea cu Schmitt”

  1. Avatarul lui Tata Nicolae
    Tata Nicolae

    L-ai prezentat excelent pe Schmitt în toată splendoarea operei sale! Felicitări!

    Apreciază