CNER BLOG

     Până nu demult, m-am gândit că oamenii, în marea lor majoritate, sunt diferiți, chiar noi existăm prin faptul că ne putem vedea ca ființe total originale. De aici, lucrurile încep să se complice. Anumite patologii, precum moartea, nu fac diferențe între un om briliant, o fată cu ochi amețitori sau un mizerabil obișnuit. Spre mirarea noastră, mai sunt multe ciudățenii ce apar pe calea vieții, iar acestea ne tratează uniform. Fericirea îmbată la fel peste tot, iar durerea fulgeră cu aceeași viteză și duritate. Ne manifestăm diferit, dar resimțim la fel, iar acest ”la fel” ne unește prin universalitatea sa. Contrar așteptărilor, în loc să încercăm să înțelegem această legătură generală și să-i acceptăm necesitatea, fiecare om caută să se înstrăineze de acest fundament, iar apoi se plânge de solitudine și se vede singur pe lume. Aici, E.E Schmitt cade asemănător unei ghiulele peste un edificiu. Rupe, sfarmă, iar nimeni nu poate înțelege de ce. Doctor în filosofie, proza lui Schmitt nu este o  formă de divertisment, ci un dialog filosofic. Ce este omul modern? Ce subspecie de om este el și în ce condiții ”supraviețuiește” acesta? De ce am eu nevoie? De ce ai tu nevoie? De ce avem noi doi nevoie? Care e scopul atâtor întrebări și al niciunui răspuns? Trăim într-o bulă imaginară, că vrem sau nu să credem. O bulă care nu știu sigur dacă e a mea sau a lumii, dar decide pentru mine, despotic. O lume de frustrați unde fiecare crede că i se cuvine luna, unde fiecare are dreptul la fericire și de a fi scutit de suferință, unde valoarea unui om se măsoară după salariu sau cat de bine i se mulează cămașa pe umeri. Și mai este Schmitt.

     Am o pasiune profundă pentru tiparul personajelor francezului. Mutilați, asasini, muribunzi, sinucigași, frustrați, complexați, iată majoritatea minunată a caracterelor menite să vorbească despre existență. Unele opere precum ”Concert în memoria unui înger” sau ”Pe când eram o operă de artă” contrastează major cu proiecția pe care o oferă titlul. De ce ai alege să vorbești atât de lin și de cald despre durere și nedreptate? De ce ai alege să prezinți mizeriile ascunse și uitate ale oamenilor la fel cum ai prezenta un cadavru la un curs de anatomie? Afli plăcere în asta? Schmitt s-a redus foarte mult, după cum mărturisește în jurnalul său, la a exprima esențialul în puțin. Operele sale ridică sufletul omenesc, după îl distrug, iar apoi îl salvează. Foarte poetic, știu. Aproape creștinesc. Nu prea întreabă de durere, cunoștințe sau regrete. Le notează, le oferă importanța lor, dar nu le permite să scuze deciziile sau acțiunile personajelor. Cum, mediul, experiențele, traumele, oare nu ele sunt tăietura din care sângerează atât de multă ură, cea pe care omenirea o poartă de mii de ani? Schmitt nu le neagă, dar nu le consideră ca fiind decisive, se încăpățânează a crede că omul e damnat din naștere, i se pare că reazemul condiției noastre se află undeva mai sus. Poate că-l neg în subconștientul meu, dar îmi doresc să aibă dreptate. Pentru el, un Tazio Firelli sinucigaș nu poartă amprenta propriei vieți, ci gândul mincinos ce, prin comparație cu splendizii săi frați, îi spune că fața sa nu e demnă de amor. Greg, un tată absent, nu e un părinte bun prin salariul pe care îl oferă fetelor sale, iar un vânător-culegător, fiul conducătorului unui sat de la începutul Revoluției Agricole, simte repulsie față de barbaria lumii în care luptă. Francezul e cu două fețe. Caută să ne atragă în disperare și frică. Pentru aceasta, folosește un stil calm, aproape liniștitor. În cuvintele lui, crima poate fi morală, iar sinuciderea devine un drum logic, un manifest. Puterea de a scurma în nesiguranțele oamenilor, de a le dirija subconștientul și a-l face să danseze după bunul plac, ideea că cele mai întunecate gânduri trebuie aruncate în fața tuturor, iată stilul machiavelic prin care încep multe din operele lui E.E Schmitt. Nu e nimic motivațional în vorbele sale, doar un lung preludiu de durere și întrebări filosofice care pendulează până la nebunie. Schiță a unor adevăruri  dezgustătoare, mascate de normele societății, aceste suferințe se combină cu amintirea altor infinite dureri cu care lumea se îmbracă de la o margine la alta. De cele mai multe ori, un personaj, aflat la un capăt de drum, cu un trecut trist și fără certitudinea unui viitor, conturează imaginea omului care și-a pierdut sensul. Ce soartă teribilă! O persoană la fel de capabilă, inteligentă și demnă de apreciere suferă pentru niște nimicuri pe care fatalitatea i le-a scos în cale. Schmitt cultivă acest sentiment al nedreptății și-l duce cu sine. Și totuși, ce abordare diferită are în final!

     Începuturile sunt tulburi pentru operele scrise de domnul Schmitt. În mod opus, acesta este cunoscut ca un scriitor ce radiază serenitate și împăcare prin romanele sale. Confuzia poate veni de altundeva. Dorința de a testa omul nu încetează cu acțiunea. Bineînțeles, fiecare operă are o structură diferită, dar rupturile ce se produc în adâncimea sufletelor noastre au nevoie de o coliziune puternică. O mutilare, un regret, un geniu negat, o dragoste disprețuită, o dragoste împărtășită, fiecare subiect își alege un element în jurul căruia gravitează. De observat cum, în majoritate, intrigile se învârt în jurul unor probleme materiale (cu excepția ”geniului negat”-caz particular). Dar toate soluțiile converg spre ceva mai spiritual, sacru. Spre exemplu, un tânăr brunet și cârlionțat, a cărui privire ”zdrobea inimile fetelor și  îi tulbura pe bărbați”, ajunge ”graffiti-ul unui bărbat, o schiță, o ciornă, un avorton” datorită unui accident. Cauza acestui hazard este un alt băiat, la alt capăt de lume, înnebunit, la douăzeci de ani, de o idee pe care trebuie să o trăiești pentru a o pătrunde: ”În timp ce îl asculta pe Axel cântând la vioară, Chris și-a dat seama cât de inferior îi este.” De fapt, ceea ce îmi doresc să subliniez prin aceste citate este modul prin care o suferință naște alta. Un om nu e o insulă, simte un ecou din viața fiecăruia. Nu poți fi străin de lumea ce te înconjoară, ai simțuri înrădăcinate în tine ce nu pot merge contrar ceasului lor biologic. Axel se compară și îl invidiază pe Chris, deoarece e om, radiază umanitate prin supliciul său. La rândul său, Axel îl va urî pe Chris pentru handicapul său, a cărui cauză indirectă este. Când observăm un fenomen, relația sa cu mediul este fundamentală. Atunci când Schmitt ”studiază” un personaj, problemele sale trebuie deschise spre întreaga lume. Astfel, adeseori, narațiunea sa conduce spre consecințe generale, alte personaje resimt impactul inițial al caracterului, creându-se un haos metafizic. Apare o nouă schiță, o radiografie a lumii noastre. Una nu prea bună. Acțiunea devine dureroasă, iar stilul de un calm autentic al lui Schmitt face totul și mai neliniștitor. Dar abia acum apare genialitatea.

     Toți scriitorii buni au puncte de unde întorc acțiunea, îi oferă o nouă înfățișare, diferită de cea exersată timp de sute de pagini. Schmitt nu strică această regulă. Acțiunea lui continuă cu o înșiruire logică sau irațională de suplicii, mici fericiri sau oaze ale contemplării pentru cea mai mare parte a romanului/nuvelei. Și astfel, se atinge un moment al superlativului, unde, aproape neașteptat, aceea umbră de îndoială și de disperare devine pulbere, iar imaginea materială a problemelor se evaporă. Pentru personaje se descoperă o înțelegere atât de profundă a marginilor vieții care urcă peste toate ideile din trecut. Boala, urâțenia, remușcarea, toate par punctiforme în raport cu spațiul profund și misterios al Universului. Fără un asemenea moment, de un extaz spiritual rar, cum s-ar putea explica tranziții precum devenirea îngerului în monstru și invers? Sau cum am putea înțelege conceptul de pace interioară? Sau cine ar putea învia dragoste din ură? Dintr-un galop al determinismului, opera lui Schmitt ne aruncă spre un tărâm nou. Ne plimbă și ne acoperă de profan pentru ca, mai apoi, dezbrăcându-ne, să fim în sacru. Deznodământul la Schmitt e realizarea că viața și fericirea răzbat mai departe de fatalitățile omului. Înțelegerea că în durerea nedreaptă, a surâde suferinței este gestul prin care sufletul spulberă lanțurile lumescului și se culcă printre flori. Nu toți cei care ating acest moment ajung la un final fericit, dar, prin durul lor parcurs, învață să trăiască. Pentru Eric-Emmanuel Schmitt, fericirea și Fortuna vor surâde, în cele din urmă, cutezătorilor.

     Cu siguranță, lectura cărților acestui scriitor contemporan prezintă doar avantaje. Deși stilul pare ușor, curgător, el este plin de însemnătate, iar introspecțiile sale sunt concepute pentru a lăsa o urmă în gândirea cititorului. Operele lui vin și cu un disconfort aparte, proza lui e provocatoare, Schmitt nu scrie pentru divertisment, ci caută să forțeze apariția unor idei în mintea ta. Câteva nuvele sunt perfecte pentru început. ”Criminala”, ”O iubire la Elysee” sau ”Concert în memoria unui înger” sunt ușor de citit, dar frustrant de scurte și greu de înțeles. Bineînțeles, ”Pe când eram o operă de artă”, ”Viața mea cu Mozart” sau ”Paradisuri Pierdute” nu sunt interzise, dimpotrivă, așteaptă să lumineze noi persoane. Totuși, fiecare e liber să decidă pentru sine.

     Îmi vine foarte greu să țes atât de multe gânduri și realizări în atât de puține cuvinte. Nu pot cuprinde în adâncul meu toată esența lucrurilor pe care le scriu. Sentimentul realizării, extazul nebun al întrevederii sau descoperirii unui adevăr nu se poate descrie print-un eseu, ci prin experiență proprie, grea și meticuloasă. Gândurile sunt asemeni unor pietre de moară ce se vor roti la infinit, mărunțind fiecare idee spre indestructibil, doar pentru a afla că acel indivizibil este un univers ipso facto. Îl urăsc pe Schmitt deoarece scurmă în fiecare colț din mine. E sadic. Mecum omnes plangite! Îl ador pe Schmitt, mă binecuvântează cu vivacitate. Aceea sămânță a vieții, a fericirii cere atenție, răbdare și speranță. E un fel de chirurg ce îți amputează un membru nu din dorința de a te mutila, ci de a te salva. O scurtă incizie cu un bisturiu în negura cugetului, din dorința de a face loc luminii. Viața mea cu Schmitt a devenit o metaforă. Parcă am sta unul lângă altul, admirând un incendiu imens apropiindu-se de noi. Îi simți căldura crescând, pomii și florile uscându-se de la rădăcină, pâraiele fierbând, iar cerul trecând spre noapte. E atât de aproape, poți simți cum sângele ți se tulbură, iar carnea ți se topește precum ceara de pe o lumânare. Apoi, întorcându-te la o sută optzeci de grade, aerul rece al serii te învie, timpul amuțește, asemeni întregii lumi. Pare că plouă, dar tu ești deasupra norilor.

Mihnea Tomoiagă, 11B