CNER BLOG

Am fost provocat să scriu despre prostie și, cu entuziasm, mi-am spus în gând „Știu!”. Am fost atât de sigur că subiectul poate fi sondat cu o singură privire în jurul meu. Poate că nu a fost o cugetare greșită, însă fiecare comportament jenant observat din locul meu de chibiț era asociat cu o amintire vagă a unui comportament asemănător de-al meu, și m-am simțit un mare ipocrit. Cum pot eu să mă autoproclam într-un raport de superioritate față de toată lumea și să scriu un discurs despre prostie, de parcă între mine și sfera acestui cuvânt se află un raft de cărți?

Alexandru Dragomir spunea „Nu vreau să mor prost!” și, trăgând o paralelă la un citat celebru a filozofului Boethius din lucrarea „Consolarea filozofiei”, care zice „Si tacuisses, philosophus mansisses”, cunoscut în română sub forma „Dacă tăceai, filozof rămâneai”, cred că domnul Dragomir a reușit să-și îndeplinească, parțial, scopul suprem prin nepublicarea vreunuia dintre materialele sale. Ei bine, taciturnitatea nu m-a caracterizat niciodată, astfel, prin acest raționament, vă rog să mă credeți când spun că sunt profund atins de sfera prostiei.

Repejor aș dori să încep să vă prezint câteva tipuri de prostie încropite de mine de-a lungul vieții, care pur și simplu mă exasperează.

Retoricul

Indivizii acestei categorii sunt caracterizați de o emfază nemaipomenită. Sunt profund mișcați de tot ce se întâmplă în jurul lor și, ca niște cabotini, așteaptă cu o nerăbdare care le trădează chipul acoperit de gravitate să mai formuleze o frază plină de sentențiozitate, o maximă, o apoftegmă care nu înglobează niciun sens, pentru a dovedi tuturor capacitatea lor de gândire abstractă, iar la final îi veți putea surprinde căutând în jur cu coada ochiului câteva aplauze exprimate prin cuvintele prostimii. Mai mult decât atât, dacă lipsa de sens a aforismului său este depistată de cineva, retoricul îl concediază în viteză numindu-se un neînțeles, un artist cu idei incomprehensibile sau îl va acuza pe cel ce și-a permis să-i tulbure momentul de lipsă de abilități intelectuale care nu îi permite priceperea cugetărilor sale enigmatice grăite în păsărească.

Misticul

Acesta este individul pe care proverbul „Omul din greșeli învață” l-a ocolit toată viața, astfel misticul este convins că erorile nu au vreo valență educațională, ci sunt pur și simplu coincidențe a căror repetabilitate nu o poate controla. Oricând este acuzat de vreo greșeală, este pregătit să combată imputarea cu vreo formulă sacerdotală, ezoterică, cum ar fi „Lasă, că așa a vrut Dumnezeu!” sau „Așa a fost să fie!”, iar apoi începe să explice patetic cum evitarea greșelii ar fi putut duce la o adevărată catastrofă. Unii mistici sunt convinși că fiecare pas pe care îl fac este dirijat de vreo divinitate, de vreo forță supranaturală, sau chiar de algoritmul universului însuși. La polul opus al acestei categorii îi regăsim pe cei care nu admit existența conceptului de greșeală, astfel, orice eroare este soluționată prin explicații simple: „Așa s-a nimerit” sau „Așa mi-a fost norocul”, fără a mai iniția un proces retrospectiv de rigoare, după părerea mea, atunci când ai dat cu oiștea-n gard.

Literalistul

Nu există context sau complexitate în spatele comportamentului unei persoane. Nu există perspective multiple într-un conflict, ci doar o imagine de ansamblu.  Frazele sunt univoce, iar filozofia sau literatura sunt științe cronofage, pentru cei lipsiți de simț practic. Sper că am reușit să trasez în linii mari cum arată lumea prin ochii unui literalist. Acest tip de indivizi nu posedă abilitatea de a privi dincolo de aparențe, lucru care îi determină să-și contureze împrejurul ca fiind unidimensional. Cu trufie, literalistul se autointitulează ca fiind pragmatic, considerând pragmatismul un soi de superputere, o calitate rarisimă. De asemenea, o categorie apartenentă a literaliștilor sunt retrograzii, fiindcă literalistul trăiește într-o lume ermetic închisă în care își creează propriile certitudini și culege postulate pe care, mai apoi, și le însușește. Ei bine, intruziunea diversității în universul său de tip conservă îl transfigurează într-un veritabil activist fascist care a fost aruncat în acest angrenaj de divinitate însăși pentru a recupera gloria zilei de ieri sau în cazuri „favorabile”, un militant de ocazii cu maxime reciclate din ziarele de propagandă „anti-occidentală”.

Zavragiul

Nu rar, participând la o discuție amicală și preluând rolul de emițător întâlnim un receptor scrutător, cu o privire oarecum sălbatică, glacială ce ne ațintește. Cel din spatele căutăturii este chiar zavragiul, care lipsit de subtilitate așteaptă momentul oportun pentru a combate vreo părere, relevându-și argumentele minuțios preparate și repetate care vizează actualitatea. Dacă dialogul este curmat pentru a se infiltra în discuție vreo remarcă despre privirea sa ursuză, acesta, stingherit, pe un ton plin de căldură, te va invita să îți continui ideea, înainte de a-și repoziționa pe figură masca de prădător de polemici. O caracteristică specifică a zavragiului este lipsa scopului bătăliilor sale verbale, fiindcă afirmațiile lui nu urmăresc manipularea opiniei cuiva, acestea fiind lipsite de substanța existenței propriei sale opinii, căutând însă cu perseverență surescitarea „adversarului”. Adesea, când lista mintală de argumente pregătite se sfârșește, inopinat, acesta conchide numindu-se neînțeles, acuzându-și opozanții de sensibilitate excesivă sau, în fața oprobriului stârnit, lansează un soi de imputare ce preia funcția de dizolvant pentru eforturile opoziției: „Aceasta este părerea mea!”.

Dacă în urma acestei descrieri considerați că această tipologie este rar întâlnită, vă dezvălui că în anii electorali zavragismul este un virus contagios care tinde să îi contamineze pe majoritatea consumatorilor de publicații politice, iar cei infectați sunt ușor de depistat din cauza zigzagului realizat de convingerile acestora de-a curmezișul spectrului politic, staționând adesea la extremitățile acestuia.

Nu aș dori să conchid exhaustiv despre prostie, nici să închei cu un dicton clișeic pe care să îl folosiți patetic la depistarea unui prost, în schimb, aș dori să vă invit la completarea listei începute de mine, considerând acest articol o simplă matriță modelatoare a cugetărilor ce ne năvălesc la coliziunea cu sfera prostiei.

Marc Mitrașca, 10B